Nu vă luaţi după titlu, nu este o odă, ci doar un mesaj din inimă. Am crescut cu „Generaţia de aur” a fotbalului românesc. Eram un puşti atunci când sărbătoream pe străzi victoriile obţinute în noapte la Mondialul american şi strigam în gura mare: „Hagi preşedinte!”. Şi da, recunosc, am plâns când Suedia ne-a blocat drumul către semifinale. L-am iubit pe jucătorul Hagi şi nici prin când nu-mi trecea pe atunci că o să am ocazia să-l cunosc. Şi nu doar să-l cunosc, ci să-l întâlnesc în fiecare săptămână, să vorbim despre fotbal, să râdem şi să glumim după conferinţele de presă. Şi să văd cine este omul Hagi.
Pare dificil, de multe ori încruntat la conferinţele de presă, câteodată ţipând nervos sau certându-i pe jurnalişti. Am avut şi eu partea mea de „bobârnace”, poate meritate, poate nu, dar aşa cred că decurge o colaborare. Mai cu bune, mai cu rele, şi de o parte, şi de cealaltă. Nu ne neg că am fost nervos şi supărat, dar ştiţi ce m-a făcut să trec peste acel moment? Nu am văzut niciun fel de ranchiună din partea lui Hagi. Şi, pentru mine, asta-i mai important decât nişte vorbe dulci.
Sâmbătă seara a arătat încă o dată ce este în sufletul său. Hagi, cel care a cunoscut gloria la cel mai înalt nivel, care are milioane de euro în cont, adulat peste tot în lume, a arătat încă o dată că este Om. Că vorbele pe care le-a spus mereu despre academia sa, construită pentru a da o şansă copiilor, nu sunt aruncate în vânt. Şi că nu-i o simplă afacere, aşa cum unii s-au găsit să spună.
Ce s-a întâmplat? După ce Dan Petrescu a dat declaraţiile, am avut o pauză de un sfert de oră, aşa că am ieşit din sala de conferinţe şi am văzut un puştiulică, lipit cu nasul de geam. „Mamă, mai vreau să mă uit şi eu la trofee”, a strigat cel mic către mama sa. Încă nu am copii, dar recunosc că-mi plac şi am văzut bucuria sinceră din ochii săi atunci când l-am luat de mână şi l-am dus în sala de conferinţe, alături de mama sa. Emoţionat, puştiul a admirat trofeele, pozele cu cel mai mare fotbalist român din istorie şi s-a fotografiat cu acreditarea mea de jurnalist la gât. Şi atunci, mama sa mi-a dezvăluit dorinţa celui mic. Să-l aibă pe Hagi invitat la ziua lui.
Când idolul său a intrat în sală, i l-am arătat pe copilaşul de vreo 8 ani. Cu zâmbetul pe buze, Hagi a făcut pozele alături de el şi l-am îndemnat să facă marea invitaţie. Iar dialogul dintre cei doi a fost senzaţional.
– Domnu’ Hagi, veniţi la ziua mea?
– Când?
– Pe 18 ianuarie. La Medgidia.
– Suntem în cantonament, în străinătate dar vii tu la noi! Vedem, vorbim cu mami şi vedem. Te chemăm noi în cantonament.
Reacţia sinceră a lui Hagi nu s-a oprit aici. Şi-a rugat colaboratorii să ia numărul de telefon al mamei copilului şi să-i pregătească un cadou superb. O vizită în cantonamentul din străinătate al Viitorului. Da, ştiu, o să spuneţi că este marketing, dar noi, cei care am trăit momentul pe viu, am simţit că a fost din suflet. Şi am văzut bucuria din ochii lui Hagi. O bucurie mai mare decât toate trofeele din lume. De ce? Pentru că gestul lui aduce o bucurie imensă unui copil. Un gest sincer, care trebuie să fie un exemplu pentru toţi cei care au uitat ce este cu adevărat important în viaţă. Aşa că încă o dată: Mulţumesc, Gică Hagi!
