Din Stockholm, am avut nevoie de două ore de zbor ca să ajung la Kiruna, cel mai nordic oraș din Suedia, aflat la aproape 150 de kilometri deasupra Cercului Polar. Micuțul aeroport m-a întâmpinat cu o atmosferă veselă, mai ales că soarele strălucea destul de puternic pentru luna martie. M-am lăsat păcălit, gândindu-mă că am prins o zi de primăvară autentică. De fapt, erau cam -15 grade, lucru pe care l-am simțit din plin atunci mi-au înghețat urechile. Ar fi trebuit să-mi dau seama, ținând cont de munți de zăpadă care în unele locuri ajungeau și la 2 metri înălțime. 
Nu prea știam la ce să mă aștept de la Kiruna, un orășel minier, considerat poarta de intrare în imensitatea albă și pustie a Parcului Național Abisko, dar mi-am dat seama rapid de ce atrage câteva sute de mii de turiști în fiecare an. În primul rând, este locul perfect pentru practicarea schiului nordic, atât de iubit de suedezi, mai ales că se află aproape de stațiunea de iarnă Abisko. Apoi, are una dintre cele mai spectaculoase și mai mari biserici de lemn din Suedia, construită în urmă cu un secol. Și este un orășel cochet, cu căsuțe vesel colorate, risipite printre străduțele cu acoperite de zăpadă. Dar nu de asta am bătut atâtea mii de Kilometri, ci datorită unor aventuri pe care doar în Kiruna puteam să le trăiesc. O să vă povestesc trei dintre ele.
Aurora Boreală. Mi-am dorit mult să văd luminile verzi ale Nordului și Kiruna m-a răsplătit. În fiecare noapte, am ieșit în spatele hostelului în care m-am cazat și am înfruntat cele peste -30 de grade, cu ochii pe cer. Nu cu mâna goală, ci cu termosul plin cu ceai fierbinte, garnisit cu o cantitate considerabilă de whisky. S-a ivit timid, printre nori, ca un preludiu pentru mai târziu. De ce? Pentru că într-o altă seară, m-a prins pe drum, în mașină. Am tras pe dreapta și am urmărit-o cum dansa printre stele. Spectacolul a fost întrerupt de urletele pe care le-am atribuit lupilor, așa că m-am urcat în mașină și am plecat rapid spre hostel. În altă seara, a apărut deasupra mea în timp ce vizitam hotelul de gheață, dar asta este deja o altă aventură.
Renii și Hotelul de Gheață.
La aproape 20 de kilometri de Kiruna este Hotelul de Gheață, într-un sat cu un nume aproape imposibil de pronunțat, Jukkasjärvi. Ideea de a-l vizita mi-a venit tocmai în singura zi fără mașină închiriată. Cum autobuzul de dimineață deja plecase, iar taxiul era vreo 50 de euro, am ales o variantă originală. Am făcut autostopul. Proastă decizie, pentru că localnicii nici nu m-au băgat în seamă. Nici măcar mașina de poliție nu a oprit, deși începusem să fac disperat cu mâna, după mai mult de o oră de mers pe jos. Când îmi pierdusem speranța, o doamnă și-a făcut milă și a oprit. Ba chiar s-a gândit să se abată de la traseul obișnuit pentru a mă lăsa la destinație. Pe drum, am aflat șocat că fusese în vizită în România. Care erau șansele? M-a lămurit apoi, venise cu ajutoare pentru orfelinate, undeva prin anii ’90 și încă mai păstra în amintire șocul pe care l-a avut când a văzut condițiile în care trăiau copiii abandonați din țara noastră. Începută prost, vizita la Jukkasjärvi a fost incredibilă. Satul reprezintă o incursiune în cultura poporului sami. Am vizitat muzeul în aer liber și am petrecut zeci de minute în rezervația de reni. Ajutoarele lui Moș Crăciun m-au plăcut din start, probabil pentru că aveam în mână o punguță cu licheni, hrana lor favorită. M-au lăsat să-i mângăi și s-au ținut peste tot după mine. Și atunci cum să mănânc sandwich-ul cu carne de teren cu care mă îmbiau cei de la restaurant? Și Hotelul de Gheață a fost spectaculos, chiar dacă îți îngheța respirația în fiecare încăpere. Premiul a fost apariția Aurorei pe cer, puternică și plină de viață.
Plimbarea cu sania trasă de husky.
Una dintre serile petrecute în Kiruna a fost dedicată tradiționalei plimbări cu sania trasă de câinii husky. Am plătit 100 de euro, mașina m-a luat de la hotel și m-a dus în mijlocul pădurii, unde am avut primul contact cu câinii. Prietenoși și pregătiți să cutreiere ținutul alb sub cerut senin și înstelat. Blindat cu un costum special pentru a rezista la frigul pătrunzător, mi-am ocupat locul pe sanie și am admirat timp de aproape două ore frumusețea săbatică a locurilor. Am trecut prin păduri, am traversat câmpii albe și m-am oprit în mijlocul unui lac înghețat. Într-o colibă de lemn, cu focul făcut în mijloc și cu o ceașcă fierbinte de ciocolată caldă. Singurul minus a fost că Aurora nu a mai vrut să-mi surâdă, dar am plecat fericit. Nu înainte de a plătit cu cardul, acolo, în mijlocul pădurii, la POS-ul mobil al ghidului.
