Să fii ziarist în România îţi garatează un singur lucru. Sigur, nu te vei îmbogăţi. Dar eu am avut noroc. Nu, nu la bani, acolo mă încadrez în liniile trasate de societate. Am avut noroc să mă nasc în acelaşi oraş în care s-au născut nişte oameni senzaţionali pentru sportul românesc, Hagi, Frîncu, Tecău, Ponor, Samara, Halep. Să fiu contemporan cu ei, iar drumurile să ni se intersecteze. Pe Simona am lăsat la urmă doar pentru că aici este vorba de ea. Au trecut şapte ani de când am avut ocazia de a-i lua primul interviu consistent. Am titrat atunci „Micuţa prinţesă!”. Sincer, nici prin cap nu-mi trecea că vorbesc cu viitorul lider mondial, cu o fată care o să ajungă un star în întreaga lume. Şi nici acum nu cred că sunt conştient pe deplin de şansa pe care o am de a sta în preajma ei atunci când ajunge la Constanţa.
Relaţiile dintre Simona şi jurnalişti nu au fost apropiate. Şi este normal. Prieteniile dintre cei din breasla noastră şi sportivii de taliei ei se nasc greu. Şi, uneori, sunt nefireşti, pentru că te găseşti şi în postura celui care trebuie să mai şi critice. Dar pentru drumul urmat de Simona în aceşti şapte ani şi pentru ce a arătat la Melbourne, nu-i nimic de criticat. Jocul, imaginea lăsată la acest Mare Şlem, contează, cel puţin pentru mine, mai mult decât trofeul. Ştiu, mulţi o să spună că în istorie rămân doar campionii, dar ce am văzut de-a lungul ediţiei din acest an a Australian Open a fost, de fapt, o poveste de viaţă.
Din postura de principală favorită, conform clasamentului mondial, Simona era totuşi cotată de specialişti cu a cincea şansă la câştigarea trofeului. Şi ce a făcut? A luptat. Cu prejudecăţile, cu entorsa de la gleznă, cu temperatura ucigătoare. Fără menajamente, fără să-şi creeze alibiuri, până la ultimul punct. La meciul cu Davis, când ne pregăteam să stingem televizorul, convinşi că zorii dimineţii ne vor găsi supăraţi, a găsit puterea să ne trimită la somn cu zîmbetul pe buze. Apoi ne-a dat ocazia să visăm că nimic nu e pierdut, după duelul cu Kerber. S-a ridicat fantastic, după ce ratase două şanse să meargă în finală, şi a trecut peste barierele mentale, rămânând în cursă, la cele două oportunităţi ale adversarei de a încheia conturile.
Lupta cu Wozniacki nu a fost cu nimic diferită faţă de tot ce s-a întâmplat. Simona a murit şi a înviat, şi noi în acelaşi timp cu ea. A părut să cedeze rapid, apoi s-a întors uluitor. Pulsul i-a luat-o razna, la propriu, şi, când părea că totul s-a terminat, a înviat încă o dată. Şi noi, la fel. Da, la final nu a câştigat trofeul, dar ştiţi ceva? Este printre puţinele ocazii când, personal, nu simt că a pierdut. Ca-n viaţă. Câteodată, finalul nu este cel pe care ţi l-ai dorit, dar nu pierzi. De ce? Pentru că ai dat tot ce ai putut. Poate că Simona o să câştige un trofeu de Mare Şlem. Poate că nu. Dar asta contează mai puţin. Pentru mine, şi probabil pentru mulţi alţii, s-a transformat din „Micuţa prinţesă” într-o „Regină”. În „Regina” propriului ei destin.
P.S. Şi dacă Simona a dat o lecţie de viaţă, despre cum să-ţi depăşeşti orice limită mentală, pot să sper şi eu că o să mă îmbogăţesc? 🙂
