Când am văzut propunerea pentru noul şef al Ministerului Tineretului şi Sportului, m-am revoltat. O puştoaică venită de la fabricile de pălincă ale tăticului, ajunsă în scaunul de deputat la doar 31 de ani, fără să se fi remarcat cu ceva în scurta ei existenţă. M-am gândit la sala polivalentă care nu va mai fi construită la Constanţa, la stadionul „Farul”, care aşteaptă în ruină să fie trecut în gestiunea autorităţilor locale, la cele patru stadioane-fantomă care ar urma să fie ridicate în aşteptarea meciurilor de la EURO 2020. Între timp, mi-a trecut revolta. Nu prin prisma prestaţiei domnişoarei Ioana Bran la audierile de la comisiile parlamentare. Nu, nici vorbă. Acolo nu a făcut decât să spună nişte vorbe goale, fără importanţă şi fără vreo proiecţie pentru viitor. Nu, mi-am înăbuşit revolta pentru că risc să o iau razna. Ce am auzit astăzi din gura miniştrilor executivului Vioricăi Vasilicii Dăncilă m-a trimis în pragul unei vizite la psihiatru. Un balans periculos între râs isteric şi plâns de disperare.
Mai ţineţi minte colegul ăla pe care l-am avut cu toţii în şcoală? Ăla care nu strălucea la nicio materie, nu avea prieteni printre colegi, care tânjea cu disperare să fie băgat în seamă, dar nu empatiza cu cei din jur? Şi care era mereu lăudat de profesori pentru că părinţii lui cotizau la greu la fondul clasei. Eee, ăla era Andruşcă. Da, Dănuţ Andruşcă, noul ministru de la Economie. Într-o comisie pregătită să-l voteze indiferent de ceea ce scoate pe guriţă, Andruşca a tremurat, şi-a încurcat hârtiile şi nu a fost în stare să dea nişte răspunsuri decente la întrebările nicidecum încuietoare ale celor din comisie. Momentul de glorie a venit în faţa presei, când a articulat cu greu câteva cuvinte. Sigur, din cauza emoţiilor, sărăcuţul băieţel.
A intrat în scenă apoi şi dom’ profesor Pamblică. Care nici măcar nu a găsit pe cineva capabil să-i scrie un discurs corect. Din punct de vedere gramatical, nu etic sau profesional. Şi el avea emoţii, şi de aceea a uitat cum e treaba cu gramatica. Dar nu a omis să ne spună că treaba cu plagiatul nu-i gravă. Nici aia cu toaleta în fundul curţii. Cică sunt mai puţine decât în anii trecuţi.
Nu mai vorbesc despre restul miniştrilor, că iar mă apucă durerea de cap. Mi-e clar, în societatea noastră nu mai contează valoarea sau experienţa. Nu mai vorbesc de onestitate, bun simţ sau alte calităţi mai degrabă umane decât profesionale. Şi atunci mă întreb? De ce nu am strâns eu banii de la colind ca să-i dau la fondul clasei? Poate ajungeam şi eu ministru acum.
