Îmi propusesem să nu intru și eu în armata celor care scriu în aceste zile despre Simona Halep și performanța extraordinară de la Wimbledon. De ce? Pentru că oriunde te uiți, pe orice site, la orice televiziune, pe Facebook, pe Instagram, sau oriunde ești, la bar, la piață, la muncă, te lovești de acest subiect. Nu-i un lucru rău, ba chiar este foarte bine că se vorbește despre sport într-o societate stăpânita de dinastia banului. Dar nu mai pot cu atâția specialiști, atâția fani de mici ai Simonei, atâția moraliști care ne dau lecții. Am citit ieri un titlu de articol de-a dreptul tembel. Cică noi, toți, ar trebui să-i pupăm picioarele Simonei. Chiar așa? Apetența unora pentru umilință și crearea de zei nu are limite. Dacă vrea să-i pupe picioarele, nu are decât, dar mă îndoiesc că marea campioană și-ar dori așa ceva. Cum ar fi să ajungă pe aeroport cu trofeul de la Wimbledon în mâini și să vadă o mare de oameni în genunchi, venind să-i pupe picioarele? Sigur, probabil că era o figură de stil, dar nici așa nu mi se pare nimerită.
Până la urmă, Simona reprezintă un exemplu pentru toți pentru că a reușit în viață printr-o metodă pe care mulți de pe la noi o privesc strâmb. A muncit. Mult, bine și fără să se descurajeze în momentele dificile. A trecut peste lipsa unui sistem care să o ajute și să o sprijine, chiar dacă făcuse performanțe la juniori, câștigând Roland Garros. Doar ajutorul familiei și al lui Corneliu Idu, cel care a susținut-o financiar timp de trei ani, a făcut să meargă mai departe la seniori. Acum, toată lumea o privește ca pe un produs al României, dar chiar dacă acest lucru dă bine pentru marketing, nu mi se pare așa.
Și încă un lucru unde sărim calul. Acestă isterie care se crează de câte ori are rezultate este la fel de deplasată ca seria de critici lansată de câte ori pierde. Nu vreau să-mi amintesc prea mult de momentul în care a refuzat să meargă la Jocurile Olimpice de la Rio pentru un motiv stupid. Sau când a pierdut în primul tur la turneele de Mare Șlem. Sau, mai recent, când a coborât câteva locuri în clasamentul mondial și existau numeroase voci care prevesteau începutul sfârșitul.
Nu ar fi mai normal să o încurajăm tot timpul, dacă tot am ales să fim fanii ei, și să nu facem nunta la succes și înmormântare la eșec? Să nu o transformăm într-o zeiță, ci doar într-un model de urmat și de admirat? Să nu încercăm cu toții să ne alipim la glorie cu impresia că avem și noi merite la această minune? Să o primim cu căldură și să o aplaudăm atunci când se întoarce acasă, cu sau fără vreun trofeu?
Eu, unul, nu aleg să-i pup picioare, ci o să spun doar atât: Bravo, Simona!
P.S. Punem pariu că vedem iar o armată de politicieni la scara avionului, în frunte cu anonimul ministru al sporturilor?
