Dacă e Pisa, e vestitul turn înclinat. Și dacă e Toscana, e Pisa. Iar cum de la Florența la Pisa sunt doar vreo 100 de kilometri, am scos din buzunar 9 euro și am urcat în tren cu direcția micuței localități străbătute de râul Arno. Un drum superb printre dealurile toscane de vreo oră și un pic, într-un vagon ticsit cu turiști nerăbdători să vadă celebrul turn. Am ajuns în gara din Pisa la miezul zilei, când temperatura urca spre 40 de grade, așa că prima impresie a fost cea a unui oraș pustiu. 
Șuvoiul de turiști coborâți din tren a animat însă atmosfera. O parte s-au oprit la terase, dornici să scape de căldură cu ajutorul unei înghețate. Ceilalți au luat drumul străzii principale, în căutarea destinației finale. Eu am ales să mă opresc chiar lângă podul care traversează Arno și să degust liniștit un sandwich cu mozarella și roșii. Simplu, italienesc.
După câteva minute de respiro, am plecat sub soarele arzător spre turn, alături de o mare turiști. Mulți americani și chinezi, niște indieni gălăgioși, câțiva ruși vizibil deranjați de căldură. Zece minute mai târziu, a început să se zărească turnul și s-au înmulțit terasele și vânzătorii ambulanți care ofereau fel de fel de suveniruri. Dar nimic nu putea să mă pregătească pentru întâlnirea cu complexul din Pisa. Pentru că nu este vorba doar de turnul înclinat, ci de mult mai mult. Domul, capela, muzeul, clădiri excepționale, puse în umbre de povestea ciudată a turnului.
Și am să vă spun din start că am sărit peste toate reacțiile tradiționale ale turiștilor veniți la Pisa. În primul rând, nu am vrut în niciun chip să mă fotografiez așa cum o făceam câteva mii de vizitatori. Adică, să sprijin turnul cu palmele. Tridimensonal vorbind. Apoi, am refuzat să stau la o coadă uriașă și să plătesc 18 euro care urc în turn. Pur și simplu, mi s-a părut o sumă nejustificată și niște timp pierdut. Am preferat ca, pentru câțiva euro să intru în celelalte capodopere. Domul și capela, plus o scurtă incursiune prin muzeu.
Admirația s-a transformat în oboseală după câteva mii de pași, așa că am urmat exemplul câtorva zeci de turiști. M-am așezat pe iarba impecabilă, la umbra capelei, bucurându-mă de priveliște. În liniște, pentru că, în ciuda aglomerației, nu am auzit niște țipete și nici pe vreunul ascultând muzică la telefon. Și nici nu a venit cineva să ne certe că stricăm iarba. La final, în drumul spre gară, am oprit pentru un capuccino și o înghețată, savurând în liniște deliciile italienești.
